Totalul afișărilor de pagină

luni, 5 mai 2014

Coptii – crestinii uitati ai Egiptului

         Grupaţi cu siguranţă într-una dintre cele mai interesante culte din sânul creştinismului, copţii se constituie şi astăzi într-o comunitate aparte, greu încercată atât în trecut, cât şi în prezent. Cumva izolaţi într-un ocean musulman deseori ostil, copţii, care se numără din punct de vedere istoric printre primii creştini ai lumii, supravieţuiesc cu o admirabilă bravură tăcută tuturor atacurilor violente la care sunt supuşi în urma recentelor evenimente politice din ţările lor de baştină. Existenţa lor rămâne o dovadă vie a creştinismului străvechi, învingător şi în vremuri de restrişte.
Creştinii Sfântului Evanghelist Marcu
Termenul de „copt” derivă din grecesul Aigyptos, care la rândul său provine din cuvântul egiptean Hiptakah, unul dintre numele Memphis-ului – prima capitală a Egiptului Antic. 
Astfel, cuvântul copt a fost adresa încă din Antichitate la adresa primilor creştini din provincia romană a Egiptului. Astăzi, termenul de copt nu se mai limitează doar la creştinii din Egipt, ci este folosit şi cu trimitere directă la arta, arhitectura şi cultura acestui cult creştin străvechi.
Istoricul Bisericii Copte din Egipt se confundă de altfel cu istoria creştinismului pe aceste meleaguri. În mod tradiţional, apariţia creştinismului aici este asociată călătoriei Familiei Sfinte în Egipt, eveniment declanşat de prigoana ordonată de regele iudeu Irod. Familia compusă din Maica Domnului, Iosif şi pruncul Iisus au poposit aici, existând numeroase surse istorice care confirmă acest eveniment.

Totuşi, din punct de vedere istoric, Sfântul Evanghelist Marcu este considerat fondatorul Bisericii Copte. Sfântul Marcu a predicat învăţăturile lui Hristos în Egipt şi a suferit moartea martirică de mucenic creştin în oraşul Alexandria în perioada când Nero domnea la Roma. Sfântul Marcu, a fos tunul dintre cie patru apostoli evanghelişti, precum şi cel care a scris cea mai veche Evanghelie. În anul 828 moaştele sale au fost furate din Egipt şi duse în Catedrala din Veneţia. În anul 1970, a început construirea la Cairo a celei mai mari catedrale din Africa, Catedrala Sfântului Evanghelist Marcu. Înainte de definitivarea construcţiei, într-un gest reconciliator, Papa Ioan Paul al IV-lea a trimis înapoi Egiptului moaştele sfântului.
Primii creştini din Egipt au avut mult de suferit de pe urma administraţiei romane până în perioada edictului dat de împăratul Costantin. Biserica Coptă, care are o vechime de peste 1.900 ani, a fost subiectul multor profeţii din Vechiul Testament, precum cea a profetului Isaia în capitolul 19, versetul 19.
Istoria acestui cult creştin este marcată de cel de-al Patrulea Sinod Egumenic de la Calcedon, în urma căruia majoritatea creştinilor vor adopta dogma conform căreia Hristos a avut două naturi, una omenească şi cealaltă divină. Decizia luată de Sinodul din Calcedon nu a fost însă adoptată de discipolii extremişti ai Sfântului Chiril din Alexandria. Creştinii respectivii, denumiţi ulterior monofiziţi susţineau explicaţiile Sfântului Chiril, conform căruia, Hristos a avut doar o natură umană.

Sinodul respectiv a dus la separarea permanentă dintre bisericile orientale ortodoxe şi bisericile ortodoxe bizantine. Astăzi, creştinii monofiziţi sunt prin definiţie copţii (deşi Biserica Coptă, care nu este aceeaşi cu Biserica din Alexandria, susţine doctrina miafizită, acceptată de bisericile orientale ortodoxe), Biserica Etiopiană, Bisericile Siriace Iacobite şi cele din India, precum şi Biserica Armeană.
Biserica Coptă s-a distanţat astfel de monofizismul pur, aşa cum fusese acesta definit la Sinodul din Calcedon. Fisura dintre bisericile creştine s-a adâncit mai apoi în urma atacurilor venite din partea unor biserici creştine la adresa copţilor. În momentul când arabii au invadat Egiptul în secolul 7, aceştia aproape că nu au întâmpinat rezistenţă din parrea comunităţilor copte.
Contribuţiile copţilor la creştinism
Sunt multe şi importante. Încă de la începuturile sale, Biserica Coptă a jucat un rol important în definitivarea teologiei creştine, în special în conservarea şi protejarea textelor autentice creştine de influenţele ereziilor gnostice. Biserica Coptă a scris sute de texte biblice şi studii teologice. Bibila a fost bunăoară tradusă în limba coptă încă din secolul al doilea.
Şcoala de Cateheză din Alexandria, faimoasa Didascalia a fost prima şcoală de acest fel din lume. Primul mare învăţat care a predat aici a fost Pantanaesus, dat cel mai important teolog şi autor asociat acestei şcoli a fost filozoful Origen.
Dar probabil cel mai important fenomen religios care a influenţat decisiv creştinismul copt, a fost apariţia monahismului în Egipt. Să nu uităm de Sfinţii Părinţi ai tuturor bisericilor creştine apostolice, care s-au nevoit şi desăvârşit pe aceste meleaguri. Mare parte din Pateric, este alcătuit din scrierile acestor sfinţi călugări.

Sfântul Antonie cel Mare, cel care a fondat monahismul şi primul călugăr din lume, a fost un copt din Egiptul de Sus. La fel şi Sfântul Pahomie, cel care a pus la punct regulile monahismului, a fost de asemenea un copt. Alţi Sfinţi Părinţi din Egipt au fost Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Moise Negrul şi Sfântul Mina cel Minunat.
Sfântul Vasile cel Mare, organizator al mişcării monastice din Asia Mică, a călătorit în Egipt în anul 357, iar scrierile sale fac baza monahismului Bisericii Ortodoxe de astăzi. Chiar înainte de apariţia creştinismului în zonă, mulţi egipteni se refugiau în deşert pentru reculegere şi împăcare, mai ales în urma tratamentului abuziv al ocupanţilor romani. Ulterior primii creştini egipteni au căutat de asemenea imensitatea deşertului pentru desăvârşirea vieţii duhovniceşti. 
Mai târziu, sub autoritatea Imperiului Roman de Răsărit, patriarhii şi papii din Alecandria au jucat la rândul lor un rol important în teologia creştină. Erau prin urmare invitaţi să predice în toate colţurile imperiului.
  
Copţii şi Islamul
În decursul celor patru secole care au urmat invaziei arabe, Biserica Coptă a înflorit, iar Egiptul de atunci era predominant creştin. Acest fenomen neaşteptat se datorează poziţiei privilegiate de care s-au bucura copţii în faţa Profetului Muhammad, care avea o soţie egipteancă (singura de altfel care i-a dăruit un copil).
Întemeietorul Islamului a ordonat clemenţă şi milă faţă de creştinii copţi. 
Când veţi cuceri Egiptul, să fiţi miloşi cu copţii, căci se află sub protecţia mea şi a voastră”, a ordonat Muhammad trupelor sale. Copţii au fost prin urmare cruţaţi, find liberi să-şi urmeze religia, evident în schimbul unei taxe „pe credinţă” denumită „Geyza”, în schimbul căreia primeau statutul de „Ahl Zemma”, adică protejat, ocrotit.
Copţii care nu aveau bani să-şi plătească „Geyza” aveau de ales între a se converti la Islam sau a pierde „protecţia” fapt care de cele mai multe ori echivala cu jefuirea, vinderea ca sclavi, violul sau chiar moartea...
Cu toate acestea, copţii au supravieţuit, şi chiar prosperat în unele dintre perioadele istorice care au urmat, după cum o confirmă textele literare monastice cu privire la dezvoltarea artelor şi meşteşugurilor proprii. Adoptarea limbii arabe şi impunerea ei în circulaţie în Egipt, a fost un fenomen lent, astfel încât şi la mijlocul secolului 15, cronicarul arab al-Makrizi scria că limba coptă era încă des folosită.

Chiar şi în zilele noastre liturghiile din bisericile copte se desfăşoară în limba proprie, derivată direct din limba demotică egipteană vorbită în perioada ocupaţiei romane. Însă cam din aceeaşi perioadă Egiptul s-a transformat dintr-un stat predominant creştin într-unul musulman. Comunitatea coptă a început să fie împinsă spre o poziţie socială inferioară, mai ales la nivel administrativ.
Paradoxal, copţii au avut mai mult de suferit atunci când la conducerea Egiptului se aflau dinastii cercheze (cum a fost cea mamelucă), sau otomane, decât în perioadele când ţara era condusă de dinastii arabe. Situaţia copţilor a început să se îmbunătăţească în secolul 10, sub regimul de stabilitate şi toleranţă promulgat de  dinastia sultanului Muhammad Ali. După anul 1855, taxa Geyza a fost abolită iar copţii au primit dreptul de a se înrola în armata egipteană. Revoluţia din anul 1919 a adus un nou imbold pentru copţi care s-au implicat în omogenizarea societăţii egiptene moderne.
Copţii astăzi
Calendarul copt are treisprezece luni, iar Anul Nou copt începe în luna septembrie. Biserica coptă din prezent este condusă de Papa din Alexandria Theodoros  al II-lea care l-a succedat pe Papa Shenuda al III-lea. Timp de sute de ani, reşedinţa liderilor spirituali ai copţilor a fost la Alexandria, dar în prezent este în capitala Cairo.
Toţi viitori preoţi copţi trebuie să se căsătorească şi să urmeze studii aprobate de cateheză înainte de a primi o parohie. Slujbele săptămânale se desfăşoară tot duminica, la fel ca în cazul celorlalte biserici apostolice, iar Crăciunul este sărbătorit pe data de 7 ianuarie.
Copţii postesc mai des decât membrii celorlalte culte creştine, prin urmare un credincios copt posteşte circa 210 zile pe an. Venerarea sfinţilor este interzisă în cultul copt, cu excepţia venerării Fecioarei Maria. Astăzi, numărul copţilor din Egipt este necunoscut, cifrele oficiale variind între 5 şi 15 milioane, cel mai probabil 9 milioane de indivizi, la o populaţie totală de peste 70 milioane.


Religia Tinutului de dincolo de Nil. Scurt rezumat.


Înainte de anul 4000î.Hr., deci înainte ca primul rege Menes să fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, având zei proprii, temple, preoţi, rituti şi credinţe specifice. Se cunosc cca 60 de zei care trepta au fost ierarhizaţi formând un panteon. Dar mulţimea de zei se datora numelor diferite şi nu zeilor. Astfel, zeul creator numit Atum la Heliopolis era Ptah de la Memphis ori Thoth de la Hermopolis etc. Adoratorii unui zeu local pretindeau că acesta unea în el toate celelalte zeităţi. Ca toate celelalte religii antice religia egiptenilor este un amestec de credinţe şi practici suprapuse. Religia făcea parte din viaţa de zi cu zi şi nu urmărea împilarea locuitorilor de pe malul Nilului, ci se desfăşura potrivit canoanelor sacre care aveau ca scop menţinerea unui echilibru vital pentru supravieţuirea societăţii şi a cosmosului întreg.[1]
Izvoare: literare:
1.     Textele piramidelor scrise cu hieroglife (descifrate în 1822 de Champollion) pe pereţii interiori ai piramidelor şi pictate în albastru. Erau recitate la funeraliile faraonilor şi urmăreau să înlesnească dialogul cu zeul Ra, zeul soare.
2.     Textele sarcofagelor şi Cartea morţilor apărute în urma dezvoltării cultului lui Osiris care a devenit popular, deci s-a extins la toţi oamenii de rând fiind scrise pe pereţii sarcofagelor sau pe un sul de papirus pus în mâna celui decedat. Textele cuprindeau îndemnuri la speranţa unei răsplătiri pentru comportamentul bun în viaţă şi a unei vieţi veşnice.
Izvoare arheologice: temple, piramide, vase, obiecte, monezi etc.
Înainte de cristalizarea sistemului heliopolitan exista o credinţă veche a egiptenilor potrivit căreia Geb (pământul) şi Nut (cerul) formând un cuplu au dat naştere lui Ra soarele.
Dar mai apoi sistemul heliopolitan (de la oraşul Heliopolis devenit un centru cultural al Orientului Mijlociu între anii 4000-3000îHr.), fixează o cosmologie specifică: la început era un haos primordial numit Nu sau Nun din care a ieşit primul zeu Atum soarele şi care a început să creeze lumea. Ziua Atum sau Ra călătoreşte pe boltă iar noaptea coboară în întuneric. Era legat de simbolul gândacului care, credeau ei, că renaşte din propriile puteri. Atum reproduce din sine 8 descendenţi, 4 fiinţe masculine, 4 feminine pe care le grupează în perechi:
  • Shu – Tefnut (Shu este un zeu cu chip de om reprezentând aerul care se interpune între Geb şi Nut. Tefnut sora lui simbolizază căldura atmosferei sau lumina.
  • Geb –Nut sunt autorii vieţii. Nut este firmamentul, mama stelelor.
  • Osiris –Isis nepoţii lui Atum sunt primii născuţi ai lui Geb şi Nut. Osiris simboliza umiditatea, apele dătătoare de viaţă, iar Isis, solul roditor. Mai simbolizau şi prima pereche de oameni.
  • Set – Nephtys. Set este partea sterilă a Egiptului, deşertul, iar Nephtys apare doar pentru a menţine simetria pară.
Au exista şi late sisteme care au concurat pe cel heliopolitan, dar au fost mai puţin însemnate. Enumerăm:
  • sistemul hermopolitan unde zeul suprm era Thoth.
  • Sistemul memfit unde Ptah, zeul oraşului Memfis ajunge în fruntea panteonului, fiind ca şi Ra de la Heliopolis creatorul celorlalţi zei , organizatorul universului creatorul oamenilor.
  • Sistemul theban unde Amon asemenea lui Atum era zeul primordial care ordonează universul.
La început fiecare trib nomad îşi avea propria credinţă şi propriul totem, adică un animal special care era purtat drept simbol al întregului trib şi un zeu propriu. Mai târziu acest zeu a fost reprezentat prin totemul respectiv. Grecii spuneau că egiptenii se închină la crocodili, pisici, boi etc. De exemplu crocodilii erau consideraţi simbol al renaşterii, al nemuririi. Explicaţia este că pe timp de secetă crocodilii se ascundeau în grote umede care-i fereau de arşiţa soarelui.
Faraonul Amenhotep IV care şi-a schimbat numele în Akenaton (slavă lui Aton) a încercat o reformă de a impune cultul unui singur zeu, Aton, simbolizat de discul solar pe care l-a considerat creator al tuturor lucrurilor. Pentru aceasta faraonul construieşte o nouă capitală Akenaton (azi Tell el Amarna).[2]
Faraonul era cel care făcea legătura dintre oameni şi zei iar preoţii slujeau ca supuşi ai faraonului. Uneori a fost identificat cu zeul soare.
Viaţa cultică se concentra în jurul templelor construite din trestie şi bălării iniţial, apoi construite din piatră în stiluri somptuoase (vezi templul din Luxor şi Karnak). Ele erau casa divinităţii şi reprezentau colina primordială, simbol al învierii. Templul nu era accesibil oamenilor de rând. Erau construite în aşa fel că pe cât pătrundeai în interior cu atât lumina dispărea lăsând loc întunericului unde se afla statuia zeului şi corabia sa sacră. Funcţia faraonică era ereditară, mama fiind cea care transmitea natura divină noului născut şi asigura deci legitimitatea la tron. Preoţii alcătuiau o clasă specifică, uneori ereditară şi erau consideraţi persoane sacre. Femeile aveau şi ele acces la preoţie.
Obiectele sacre erau altare, vase pentru spălările rituale, cădelniţe, sceptrul şi coroana faraonului, statuile zeilor, bărcile (reprezentau mijlocul de trecere peste apa Nilului în lumea de dincolo), sfinxul, obeliscurile şi piramidele.
Piramidele (vezi cele de la Keops, Kefren şi Mikerinos de la Gizeh) serveau ca locuri de înmormântare pentru faraoni deoarece se credea că sperau să obţină nemurirea. Reprezentau colina primordială fiind construite în trepte pentru a simboliza învierea.
Sfinxul îl reprezenta atât pe zeul soare cât şi pe faraon.
Actele de cult erau rugăciunea, jertfa şi slujba propriu-zisă. Multe ritualuri erau legate de practica magiei.
Sărbătorile: Sed se oficia odată la 30 ani şi semnifica ritualul de zeificare a faraonului. Se sacrificau cca 400000 de boi, 1422000 de capre şi 120000 de captivi.
Morala: egiptenii erau un popor religios, ceea ce implica şi moralitatea. Maat era zeiţa dreptăţii care domnea peste zei şi oameni. Asta nu însemna ca erau ideali. Textele vorbesc despre abuzuri şi corupţie. Textele sapienţiale preamăresc milostenia, înţelepciunea, condamnă minciuna, şi goana după avere. Idealul este omul calm asemenea lui Maat care este constantă, nu mânioasă ca oamenii violenţi.
Omul are o origine neclară. El a aapărut din lacrimile lui Ra. În sistemul memfitic Ptah a născut un gând iar limba l-a pronunţat. Omul aparţine pământului (Geb) după trup, dar are şi gândul lui Ptah (sufletul).
Sufletul omenesc are nişte aspecte:
  • Ka este un fel de dublură a omului, fiind spiritul păzitor care îl apără şi-l însoţeşte în viaţa cealaltă.
  • Ba semnifică libertatea, puterea voinţei care nu poate fi descompusă  ca trupul.
  • Akh înseamnă a fi frumos şi reprezintă pe omul care învinge moartea prin virtuţi şi vrăji.
  • Ib reprezintă inima ca înclinaţie de a face bine şi definire a vieţii omului. În mumificare era înlocuită cu un scarabeu, despre care am discutat.
Destinul omului era garantat în măsura în care trăia în conformitate cu Maat.
După moarte are loc judecata în faţa lui Osiris şi  a 42 de judecători. În faţă este o balanţă în care e o frunză şi inima celui decedat în talerul celălalt. Anubis cântăreşte inima, iar Thoth scrie rezultatul. Într-un colţ stă un monstru hidos gata să înghită victima. Apoi are loc mărturisirea negativă în care defunctul neagă  faptele rele (nedreptate, bătaie, neadevăr, răniri, ucideri, a lua laptele de la gura copiilor mici).
Cei răi vor suferi chinuri şi pedepse printre care reîncarnarea pentru a-şi ispăşi păcatele pe pământ. Cei drepţi vor intra în Amenti, un Egipt al fericirii fără oboseală şi suferinţă.
Spre sfârşitul religiei egiptene oamenii au început să venereze mai mult animale precum şerpi, crocodili, păsări, pisici, berbeci, decât zeii oficiali. Intelectualitatea a îmbrăţişat cultura greacă începând cu secolele II, I î.Hr.
Concluzii: Aspectele pozitive şi negative sunt aceleaşi ca şi în religia grecilor antici, cu anumite trăsături specifice:
  • Moralitatea este mult mai accentuată. Existau o sumedenie de reguli şi interdicţii. Răsplata în viaţa de dincolo este mult mai evidentă. Criteriul judecăţii de apoi este legea morală.
  • Un cult dezvoltat asupra vieţii postmortem, dovadă miile de sarcofage şi morminte aflate sub nisip, unele nedescoperite încă.
  • Ideea speranţei în renaştere şi înviere. Astfel se explică pătrunderea spectaculoasă a creştinismului în întreg Egiptul.
  • Ideea monoteismului promovată de faraonul Akenaton.
  • Negativ, adăugăm aspectul identificării faraonului cu zeul şi zoolatria poporului care mergea până la fanatism când oameni erau ucişi că au lovit o pisică.

Marea carte a mortilor. Secretele sufletului dupa moarte.


      Apărută la sfârşitul dinastiei aXVII-a, “Cartea Morţilor” este efectiv o culegere de formule(reţete) magice(sau descântece) destinate să-i permită mortului să înfrunte absolut toate primejdiile lumii de dincolo. Este o compoziţie foarte eterogenă, cu formule moştenite din “Textele piramidelor “ şi din cele ale sarcofagelor, cu împrumuturi din diverse epoci. De cele mai multe ori aceste
formule, înscrise pe acelaşi papirus nu au nici o legătură una cu alta: imnuri adresate zeului solar stau alături de texte însoţite de glose, de pasaje(fiindcă nu se poate vorbi despre capitole, deşi unii egiptologii se exprimă astfel) în care mortul se identifică cu un animal care îl va ajuta să treacă de probele la care va fi supus.   
     Unii dintre morţi pleacă la drum cu 15-20 de astfel de formule, alţii nu dispun decât de una sau două. La origine cartea este o compilaţie care strânge laolaltă, într-un număr şi într-o ordine fluctuantă, texte independente. S-a discutat şi încă se mai discută despre caracterul esoteric, unii specialişti descoperindu-i chiar valenţe iniţiate, justificate întro civilizaţie atât de preocupată de moarte, aşa cum este cea egipteană.
  "..Eu sunt ziua de Azi
      Eu sunt ziua de Ieri
      Eu sunt ziua de Mâine.
      Cu ajutorul numeroaselor mele Naşteri
      Eu rămân Tânăr şi Vânjos
      Eu sunt Sufletul divin şi misterios
      Care, odinioară, a creat zeii
      Şi a cărui esenţă tăinuită hrăneşte
      Divinităţile din Duat, Amentis\ Cer
."

     Călătoria omului după moarte începe cu această desprindere a sufletului, care se îndreaptă spre lumina zilei. Primele capitole din Cartea mortilor (capitolele I-XVI) se referă la acest drum către necropolă, la această pătrundere a „mumiilor cu sufletul luminat" în lumea cealaltă.
     Textele erau recitate de preoţi cu ocazia funeraliilor, de-a lungul drumului, de la Nil la mormânt.
    "..Ascultaţi cu atenţie cuvintele magice,
        Scandate de cei care însoţesc sicriul meu
        Pe drumul către locuinţa lui tainică.
"
     Sufletul mortului se îndreapta spre Soare, devine însuşi Soarele şi declară cu trufie:
     „Voi toţi, ascultaţi, spre ştiinţă!
       În adevăr eu sunt cel ce este Ra!
       Ra, în schimb, mă reprezintă pe mine!
"
       Defunctul îşi dă seama foarte curând ca pe împărăţia morţii sunt răspândite multe piedici şi are nevoie de tot sprijinul lui Ra pentru a le învinge:
     "..O Ra! Fă ca aceste drumuri străbătute de razele tale să-mi fie odihnitoare şi plăcute!"
         Cu ajutorul lui Ra, defunctul va reuşi să-şi învingă duşmanii, forţele tenebrelor care aveau misiunea de a opri soarele să răsară şi împotriva cărora Ra trebuia să lupte în fiecare dimineaţa pentru a se ivi şi a lumina pământul:
     „O Prinţ al zeilor Etisef.
       Auzi cum urlă demonii chelboşi
       În clipa în care braţul (lui Osiris) este neclintit?
       Vei spune:..Vino! Treci peste Genune!
       Priveşte! în faţa ta.
       Neputincios, este Răpus, Duţmanul tău!
       Coapsele-i sunt prinse de gât:
       Spatele îi este legat fedeleş odata cu capul său...
        Dupa izbânda, răposatului îi este îngăduit să forţeze „Porţile Lumii de dincolo" şi să sosească acolo ca un învingător:
      „Te salut, o împăraţie a Tăcerii,
        Şi Misterele pe care le cuprinzi!   
        Tu, care ai creat formele vieţii
        Asemenea zeului Kepra însuşi. 
        Lasă-mă să contemplu Discul lui Ra!
"
        Învingându-şi ultimii duşmani, răposatul va putea, în Lumea de Dincolo, să contemple în pace „rămăşiţele sale neînsufleţite" de pe pământ. Acum, în plină lumină a zilei, el exclamă: „în prezenţa lui Osiris, devin stăpânul vietii!", înainte de a intona un imn, spre fala sa:
      "..îl contemplu pe Ra la apusul lui:
         Când se iveşte în zori.
         Mă contopesc cu Sufletul său dătător de viaţă...
         Curate sunt mâinile mele când îl slăvesc.
         Dacă ar putea Păstra toate părţile
         Fiinţei mele întreaga lor coeziune
         De nu ar fi împrăstiate!
         lată că eu zbor asemenea unei păsări
         Şi cobor pe Pământ...
         Pe măsură ce înaintez, trebuie să urmez
         Linia faptelor mele anterioare
         Caci eu sunt un vlăstar al Zilei de Ieri"
.
O Nouă Naştere
        Apărând în lumina strălucitoare a lui Ra, identificat cu zeul, învingător al duşmanilor săi, răposatul primeşte o nouă naştere şi el strigă de trei ori: „M-am născut acum". El este Ra şi trupul său este trupul celorlalţi zei.
       În capitolul XLII din Cartea Morţilor răposatul înşiră, într-o lungă litanie, noile sale însuşiri:
      "..Părul meu este Nun:
          Faţa mea este Ra;
          Ochii mei sunt Hathor:
          Buzele mele sunt Anubis;
          Molarii mei sunt Isis;
          Gâtul meu este Neith;
          Spatele meu este Seth;
          Falusul meu este Osiris;
          Şira spinării şi pântecul meu sunt Sekhmet:
          Fesele mele sunt ochiul lui Horus:
          Coapsele mele şi pulpele mele sunt Nut;
          Picioarele mele sunt Ptah".
       Urechile sale, nasul său, dinţii săi, braţele sale, carnea sa, pieptul său, degetele sale de la picioare, sunt cele ale altor zei; atunci când răposatul afirmă: „Părul meu este Nun" el vrea să spună că de acum înainte el stăpâneşte părul lui Nun, cu toate însuşirile lui magice.
       Înzestrat cu un nou trup, cuprins de zei, răposatul poate exclama:
„Nimeni nu-poate să-mi oprească braţul, nici să pună stăpânire pe mâinile mele!" El este proclamat „zeu al Devenirii"; noua sa locuinţă este „ochiul divin al lui Horus" şi „oul cosmic"; O „strălucire a luminii" emană din întreaga sa fiinţă.
Judecata
        Răposatul va afla acum Judecata pe care o face Maat.
       „O Maat! lată-mă ajuns în faţa ta.
         Lasă-mă să contemplu strălucitoarea ta frumuseţe!"
        Înainte de a pătrunde în sanctuarul lui Maat şi de a intra în dubla încăpere de Adevar-Dreptate în care se va săvârşi cântărirea sufletului, defunctul povesteşte zeilor lungile sale călătorii:
„Am ajuns pâna la limita extremă a Cerului:
(...) Am adus ofrande de tămâie:
(...) Am sosit la Elephantina:
(...) Am răsturnat Barca încărcată cu duşmanii mei:
(...) Am atins templul lui Anubis:
(...) Am pătruns în templul lui Osiris:
(...) Am fost ascuns şi îngropat:
(...) Am străbătut ţinuturi sterpe unde nu creţte nimic:
(...) Am învăţat cuvintele dătătoare de puteri ale Iniţiaţilor."
       Răposatul stă acum în picioare, aproape de balanţă; el priveşte de o parte inima sa, într-un taler, şi de alta, Maat, sau pana, simbolul său. Horus şi Osiris sunt de faţă; Anubis este însărcinat cu cântărirea, Thot este grefierul.
       Defunctul proclamă nevinovăţia sa, în faţa luj Osiris şi a tuturor zeilor, într-o spovedanie negativă rezumată în termenii următori:
"..Nu am provocat oamenilor vreo suferinţă                                                   Nu am folosit violenţa împotriva familiei mele.
       Nu am înlocuit dreptatea cu Nedreptate.
       Nu m-am împrietenit cu cei răi.
       Nu am făptuit crime.
       Nu am pus oameni să muncească pentru mine istovincindu-se
       Nu am uneltit mânat de ambiţie.
       Nu mi-am chinuit servitorii.
       Nu am hulit zeii.
       Nu l-am lipsit pe cel sărman de cele trebuincioase.
       Nu am săvârşit fapte de care zeii au oroare..."
        Acum, înainte de a străbate încăperea, răposatul trebuie să răspundă întrebărilor referitoare la elementele de arhitectură ale acestei încăperi. Astfel, „Paznicul Canaturilor Usii" îl întreabă:
.. — Nu te voi lăsa să intri în încăpere în afara cazului în care îmi vei spune Numele meu ascuns.        
        iar defunctul răspunde:
..— «Cot-al-zeului-Shu-protector al lui Osiris» este Numele tău".
        Acesta trebuie să mai răspundă si întrebărilor portarului, apoi întrebării pe care i-o adresează Thot înainte de a fi „prezentat divinităţii":
..— Care este numele divinităţii. Apărate de un Cer de foc înconjurate de un Zid de zeiţe-serpi. Care se odihneşte la suprafaţa Apelor curgătoare? Cine este?
..—  EsteOsiris!..—  Treci Pragul!"
     De acum înainte defunctul este întrupat în Osiris, în vecii vecilor.
     De-abia în epoca saită(700 î.Hr.), în timpul dinastiei aXXVI-a, egiptenii introduc în această carte o ordine canonică şi, respectiv, nişte capitole numerotate în această ordine. Traducând această versiune tardivă, savantul Lepsius este şi primul specialist care o numeşte astfel ( „Cartea Morţilor”),căci vechi egipteni, atunci când vorbeau despre ea, o numeau ,, formule pentru ieşirea la lumină”. Unul dintre cele mai importante capitole ale acestei culegeri este faimosul capitol 125, cel care se referă la cântărirea sufletului (inimii).

      Este momentul în care răposatul se prezintă în faţa celor 42 de judecători –un tribunal prezidat de Osiris, care vor decide dacă merită sau nu să fie primit în lumea zeilor. Fiecăruia dintre judecători, penitentul îi spune că n-a comis o anume greşeală. E ceea ce se cheamă o ,,spovedanie negativă”.  Apoi, inima este pusă în balanţă, ceea ce nu înseamnă că verdictul vreodată altfel decât favorabil, iar defunctul e acceptat în împărăţia lui Osiris. Mentalităţii egiptene îi este străină ideea de păcat, aşa că supravieţuirea nu depindea atât de un comportament moral, de o bună purtare, ci de ştiinţa(magia) de a-i fermeca pe judecători inclusiv pe zeul Thot şi…chiar balanţa!
    Prin urmare, ceea ce hotăra soarta defunctului era ştiinţa sa magică, nu morala, aşa cum o înţelegem noi astăzi.

Texte funerare. Exista o carte a mortilor?

          Nici un popor nu a fost atât de preocupat de moarte ca vechii egipteni, începând cu preistoria şi sfârşind cu Epoca târzie, mormintele şi monumentele funerare au jalonat istoria şi pământul Egiptului. Atât pe mormintele simple din epoca predinastică cât şi pe monumentele funerare splendide din Valea Regilor, cu impresionantele Mari Piramide, sunt săpate date importante care ne dezvăluie aspecte din civilizaţia egipteană antică: din arta şi credinţele sale. Egipteanul considera viaţa ca un moment trecător pe pământ, o etapă premergătoare adevăratei vieţi. Tot ritualul funerar (mumificare, monumente funerare şi texte) nu avea decât un ţel: deschiderea porţilor împărăţiei morţilor, prin pregătirea trupului şi a sufletului pentru cea din urmă întâlnire. Religia Egiptului antic nu este o religie universală, o „Buna Vestirea oferind lumii întregi Mântuirea sau Adevărul. Este o religie strict naţională, legată mai mult de pămăntul său decât de poporu. Egiptul este centrul Pământului, reflectare a lumii cereşti în lumea pământeană. Egipteanul este, în consecinţă, singurul om demn de acest nume, singurul care „cunoaşte zeii".

       Cei mai religioşi dintre oameni, cum îi considera Herodot pe egipteni, au despre moarte o concepţie foarte diferită de a noastră. Pentru ei există 2 tipuri de moarte: una biologica de care nu scapă nimeni, chiar dacă ea poate fi urmată de un ciclu nesfârşit de naşteri, morţi, renaşteri-şi alta veşnică, aceasta din urmă fiind cea mai de temut, căci ea înseamnă nimicirea totală, reîntoarcerea la nefiinţa dinaintea facerii lumii. De aceea ritualurile lor, funerare, mumificarea, construirea unor morminte grandioase (piramidele), dar mai ales grija lor permanentă de al înzestra pe cel mort cu toate acele formule magice cu ajutorul cărora sa poată străbate tărâmul morţilor, pentru a ajunge din nou la lumină, la viata.

      Primele mari texte funerare apar gravate în mormintele Regilor din Imperiul Vechi, în camera în care era depusă mumia faraonului sau pe culoarele piramidelor. Cele dintâi scrieri au fost descoperite de marele egiptolog A.Mariette în piramida lui Unas sau Onnos(2350 î.Hr.-2321 î.Hr.), ultimul rege din dinastia aV-a. Dar ele sunt cu mult mai vechi, ca dovadă multiplele straturi de compunere si nivelurile unor limbi diferite. Folosite multa vreme oral, ele vor începe de acum înainte sa fie consemnate, fixate prin scris, pentru a li se perpetua eficacitatea. Concret, textele piramidelor sunt nişte compilaţii de diverse formule magice(descântece), dispuse pe pereţii diferitelor încăperi ale apartamentului funerar, aranjate în funcţie de valoarea lor simbolică.

      Ele corespund unor liturghii ce se efectuau în timpul mumificării regelui sau cu ocazia funeraliilor. Multe dintre aceste descântece , mai ales formulele de protecţie şi cele pentru ofrande, sunt gravate lângă sarcofag, pentru ca defunctul să fie ferit de pericole si să-şi poată recăpăta forţele in noua lume. Formulele referitoare la suirea la cer figurează pe culoarul prin care se atinge vestibul si care duce
 
spre intrare. In epoca, speranţa dobândirii unei noi vieţi in lumea de apoi era comuna tuturor egiptenilor, dar oamenii de rând nu puteau spera la o supravieţuire ca aceea primilor faraoni, adică cea solara. În toate epocile, dar mai cu seama în Imperiul Vechi, suveranul se bucura de un statut aparte: fiind regele-zeu întrupat, numai el putea mijloci între lumea oamenilor si a zeilor. Ascensiunea sa prin piramida, contopirea cu astrul şi renaşterea o dată cu acesta constituiau un privilegiu regal, iar textele piramidelor garantează acest lucru.

      Dar oricare ar fi fost modul de divinizare a faraonului răposat, el va călători cu barca lui Ra, către ţara de apus„Ţara vieţii”.Indiferent cu care dintre zei se identifică(Osiris sau Ra),renaşterea faraonului după moarte este dată drept sigură. Rezervate iniţial faraonului, textele vor fi acaparate în curând de către soţiile acestora, de reginele de la începutul dinastiei aVI-a(2321 î.Hr.-2140 î.Hr.).În cursul anului 2000, în mormântul soţiei lui Pepi I, Ankhesenpepi II, egiptologii francezi au descoperit hieroglife sacre de aceeaşi factură, îngrijit gravate şi pictate în verde- cu culoarea resurecţiei. În perioada Imperiului de Mijloc(2022 î.Hr.-1650 î.Hr.), când Egiptul se fragmentează în mai multe regate conduse de principi locali, în aparatul funerar intervine o schimbare majoră: textele nu mai sunt fixate pe pereţii mormântului, ci pe aceia ai sarcofagiilor.

Calatoria lui Atum si metamorfozele soarelui.

      În mitologia egipteană, soarele a căpătat un rol foarte important și de aceea, s-au dezvoltat și o mulțime de mituri legate de acesta. Se spune că zeul soareluiAtum, călătorește tot timpul zilei într-o barcă, traversând cerul de la est la vest până la așa-numita „poartă a serii”, aflată în apropierea gurii zeiței cerului, Nut. Acolo îl așteaptă o nouă ambarcațiune, cu ajutorul căreia va putea trece pe Nilul subteran, un fluviu de nisip, lipsit de apă, aflat într-o regiune umbroasă. Atum călătorește prin lumea subterană împreună cu Seth, care stă în fața lui, Uadjet zeița-cobră, Ochiul lui Ra, zeița adevărului, Maat și o sumedenie de micigenii bine înarmate. De asemenea, li se pot alătura și sufletele unor morți care vor să iasă dimineața la suprafață, să-și revadă locurile natale, dar aceasta putându-se face numai cu o autorizație scrisă de zeul Thot

        Tot morții au rolul de a trage barca zeului pe fluviu, uneori această sarcină fiind atribuită stelelor. Atum are de traversat douăsprezece peșteri, apărate de douăsprezece porți, timp de douăsprezece ore. La prima poartă, barca este întâmpinată de o zeiță. În acest timp, Atum denumește toate divinitățile și toate ființele care se află pe mal, paralizându-le astfel cu cuvântul său și împiedicându-le să-i facă vreun rău.

      În timpul fiecărei călătorii nocturne, barca lui Atum este atacată de un șarpe gigantic,Apophis, care este de fiecare dată răpus de zeul Seth sau Bastet și de geniile aflate sub comanda lui. În cea de-a cincea oră, Atum și însoțitorii lui ajung în peștera lui Osiris, stăpânul lumii morților. În ce-a de-a douăsprezecea oră Atum se metamorfozează înscarabeu și își schimbă numele în Khepri. Aceasta este ipostaza răsăritului pe care o are soarele, la fel cum Atum, zeul cu cap de berbec, este ipostaza apusului. Mai mult, numele Khepri înseamnă „a deveni”. 

        Acum, Apophis încearcă din nou să atace barca, Sethluptându-se cu el încă o dată, și pentru ultima oară înaintea răsăritului. Kephri trece peste vârfurile picioarelor zeiței Nut și se arată în est. Însoțitorii lui nu îl părăsesc, deoarece mai există încă multe pericole pentru soare: furtuni, ploi și Apophis, care la prânz vine să bea apă din fluviul celest. Spre amiază, Khepri se metamorfozează în Ra, zeul cu trup de om și cap de șoim, personificarea soarelui la zenit. Seara, Ra redevine Atum. Astfel, drumul soarelui în mitologia egipteană presupune o permanentă metamorfoză Atum – Khepri – Ra.